Municipiul BĂLŢI (100 m. alt., 157.000 locuitori în 1992), al treilea centru industrial şi cultural al republicii după Chişinău şi Tiraspol, este situat la 138 km de capitală, ocupând un teritoriu cu o suprafaţă de 64,7 km2.
În privinţa vechimii localităţii nu este o părere unanim împărtăşită. O mărturie a existenţei sale timpurii au fost considerate notele de călătorie ale ambasadorului Guillbert de Lannay, care în 1421 a făcut o călătorie de la Marea Baltică spre Marea Neagră, vizitând o localitate cu numele „Belfs", unde a fost oaspetele „Ducesei de Mazovia, verişoara regelui Poloniei Vladislav Iagello". Cu toate că identificarea acelei localităţi cu Bălţii din Moldova, efectuată în secolul XIX, a fost o eroare elucidată convingător cu mulţi ani în urmă, ea continuă să figureze cu tenacitate în multe publicaţii, chiar fiind sărbătorit recent şi jubileul de 575 de ani de la pretinsa sa atestare documentară. Vina o poartă similitudinile dintre detaliile notate de ambasadorul englez cu realitatea din Ţara Moldovei de atunci: ducesă de Mazovia a fost una din soţiile domnitorului Alexandru cel Bun, verişoara cu regele Poloniei, Rimgala, care în urma divorţului de domnitorul Moldovei, petrecut chiar în anul menţionat, primise câteva localităţi pentru întreţinerea sa, dar printre ele nu figura Bălţi.
Cu toate că aceste coincidenţe nu ne permit să considerăm Bălţi drept acel „Belfs", este cert, că urbea de astăzi este o aşezare veche, cu istoria timpurie rămasă necunoscută. Structura sa urbană este o mărturie că a apărut la intersecţia drumurilor mari ce brăzdau stepa, numită „a Bălţilor", legând între ele Suceava, Iaşii şi Hotinul cu Orheiul, Soroca şi Movilăul, direcţia lor întipărindu-se în trama stradală şi toponimia urbană. Vatra veche a localităţii s-a format pe muchia unui povârniş de la confluenţa râului Răut cu afluentul său Răuţel, curgerea' lentă a cărora a generat bălţi care nu se uscau nici vara, devenite de pomină, determinând până la urmă numele topic. Informaţii sigure cu privire la Bălţi parvin din timpul companiei de la Prut a lui Petru I, când armata rusă a depozitat aici unele provizii, părăsite după lupta de la Stănileşti. Ele au fost prădate de tătari, care se simţeau în largul lor în stepa din lunca Răutului, căci într-un document din 1766 se spune că ei au fost „dezrădăcinaţi" şi alungaţi din „moşia pustiului Bălţi". Se pare că localitatea, existenţa căreia este punctată în timp de unele mărturii indirecte, cum ar fi unele pietre funerare cu anii 1680 şi 1707, era mereu devastată, dar după fiecare dezastru se refăcea. În conformitate cu hrisovul din 1766 a lui Grigore A. Ghica, „Moşia domnească Bălţile", ce „stă pustie pe apa Răutului" este împărţită la doi proprietari. Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi a primit parte „de după Râut", acolo unde se va dezvolta în viitor gara Slobozia, iar fraţii Panaiti-Alexandru, Constantin şi Iordache, pentru o plată pur simbolică, primesc partea de „dincoace de Răut" pe care se afla aşezarea Bălţi, despărţite între ele de un loc mlăştinos. Istoria de mai departe a localităţii se aseamănă mai mult cu o poveste, în care se împlineşte aievea un vis. Ultimul din fraţi, Iordache Panaiti şi-a făcut un scop al vieţii prin transformarea târgului într-un oraş, prin 1790 invitând armeni din Galiţia, sperând că ei, cu spiritul lor comercial, vor înviora viaţa localităţii. Au acceptat strămutarea 300 familii de armeni, care fiind catolizaţi în timpul peregrinărilor departe de patria lor istorică, cer să li se creeze condiţii pentru săvârşirea culturii religios romano-catolic. În curând, în centrul Bălţilor, acolo unde la intersecţia drumurilor se formase piaţa comercială, în locul unei biserici mai vechi, care data conform legendei locale din timpul lui Petru Rareş, Iordache Panaiti (după altă părere, fratele său Alexandru) porneşte construcţia unei mari biserici, cu o ţinută nemaivăzută prin partea locului, pentru ea fiind invitat un arhitect austriac. Din cauze necunoscute, ori guvernul nu permise transmutarea, ori armenii se răzgândiseră venind într-un număr mult mai mic decât erau aşteptaţi, clădirea a fost adaptată pentru cultul creştin ortodox, devenind catedrala „Sf. Nicolae". În 1818, în Bălţi s-a oprit pentru un scurt popas împăratului Alexandru I, care vizita atunci pentru prima dată Basarabia, unde 1-a ajuns vestea despre naşterea nepotului său, viitorul împărat Alexandru II. Dorind să memorializeze această dată, împăratul a îndeplinit vechea doleanţă a localnicilor ca aşezarea lor să primească statut de oraş, ba şi mai mult, de a deveni reşedinţa judeţului format pe baza părţii basarabene a vechiului ţinut Iaşi. Astfel, târgul Bălţi, care n-avea pe atunci decât o populaţie de cca. 1800 locuitori, este recunoscut oraş din ordin împărătesc.
Planul de sistematizare urbană a fost elaborat în 1845, fiind păstrată structura radială-evantai, formată spontan, pe alocuri rectificată. Oraşul s-a extins spre sud de catedrală, pe un povârniş cu înclinaţie lină. Sistemul stradal continuă să dăinuie şi astăzi, străzile fiind continuatoarele drumurilor, vechi. Cel mai important dintre ele era Iaşi-Soroca, care trecea între catedrală şi piaţă, devenind artera principală a urbei, azi strada Ştefan cel Mare. Perpendicular acestei artere şi orientată spre catedrală, este strada îndreptată spre podul peste Răuţel, care poartă şi astăzi numirea vechiului drum spre Chişinău. Raza orientată spre S-V făcea legătura între catedrala şi conacul proprietarilor oraşului. Numele lor de familie, din cauza moştenirii Bălţilor prin femei, s-a schimbat de trei ori: de la Panait, Bălţii ajung proprietatea familiei Catargiu mai apoi a lui Bodescu. Pe această razi s-au format câteva pieţe comerciale şi publice, cu spaţiul curgător ca în vasele comunicante. Spaţii verzi în Bălţi erau puţine, remarcându-se în centru mai cu seamă grădina conacului Catargi, în care erau plantaţi peste două mii de pomi fructiferi decorativi. De abia în 1856 este plantată prima grădina publică, care ocupă un sector în apropierea conacului lor.
Spre sfârşitul secolului XIX centrul Bălţilor devenise suprapopulat, prăvăliile şi casele de locuit formând un front construit-continuu, cum se spunea „sub un singur acoperiş". După incendiul din 1882, care pare să fi fost un rău inevitabil, partea centrală a oraşului este reconstruită. Vechiul aspect s-a schimbat radical, făcându-şi apariţia edificii de tip nou, hoteluri, restaurante, bănci comerciale, imobile locative, cu magazine la parter. Finalizarea în 1894 a construcţiei gării în suburbia Slobozia la calea ferată Rezina-Ocniţa, a sporit însemnătatea oraşului, care devine larg cunoscut ca un centru de prelucrare a produselor agricole şi a exportului de cereale. Transonul de cale ferată Ungheni (Vasile Lupu) - Bălţi (Pământeni), inaugurat în 1923 a deschis drum şi spre pieţele de desfacere ale Europei de Vest.
Cu toată dezvoltarea sa impetuoasă, localitatea mai păstra aspectul dezolant de târg, cu străzi ce deveneau de nestrăbătut o dată cu începerea ploilor sau topirea zăpezilor, la aceste dificuităţi adăugându-se şi urmările nefaste ale comerţului cu vite. Cotitura spre mai bine a început în 1923, după alegerea Bălţilor drept oraşul de reşedinţă a reînfiinţatei Episcopii a Hotinului. În continuare oraşul va cunoaşte cel mai înalt ritm de dezvoltare economică şi artistică dintre localităţile Basarabiei interbelice. De aici s-a pornit răspândirea la răsărit de Prut al stilului neoromânesc, o continuare a stilizărilor istorice cu evocarea formelor arhitecturii medievale, numit şi „stilul Ştefan cel Mare", ce-şi va găsi aplicare mai ales la edificiile de cult şi la unele case de locuit mai înstărite. Nicăieri în altă parte a Basarabiei n-au fost construite atât de multe şi strălucite edificii în spirit naţional ca în Bălţi, unde această erupţie artistică a fost animată de episcopul Visarion Puiu, (1881-1949, Paris) un bun cunoscător al moştenirii istorice. La invitaţia sa au lucrat arhitecţi cu renume, care în scurt timp au schimbat aspectul edilitar al oraşului. La 15 septembrie 1924, în prezenţa unor înalţi oaspeţi, au fost puse temeliile primelor edificii monumentale episcopale, toate construite în stil neoromânesc. Locuinţele erau construite cu preponderenţă în spiritul curentului „modernul românesc", simplu, funcţional, cu calităţi estetice noi.
În timpul celui de al doilea război mondial a fost distrus aproape jumătate din fondul de imobile, mai ales a suferit partea centrală a oraşului, care a fost înlocuită în perioada postbelici printr-o grădină publică în formă de potcoavă, devenind o firească continuare a pieţei din faţa catedralei „Sf. Nicolae". În locul anfiladei de pieţe din axa S-V a fost formată una singură, astăzi piaţa Vasile Alecsandri, delimitată perimetral cu cele mai prestigioase edificii publice, Teatrul Naţional de Dramă „Vasile Alecsandri", Galeria de Arte, Palatul orăşenesc, magazinul universal, hala comercială, clădirea poştelor şi telefoanelor, cinematograful Columna, magazine etc. În apropierea ei se află grădinile publice, hotelurile, restaurantele şi cel mai mare magazin de cărţi Prometeu. Această piaţă, un veritabil bulevard pietonal, este o prezenţă urbanistică cu valoare de unicat, nu numai pentru republică, reuşita ei de excepţie rezidând în existenţa străzii paralele ei, Ştefan cel Mare, care asigură circulaţia transportului urban.
Oraşul Bălţi a păstrat multe obiective de atracţie turistică, monumente istorice ce evocă trecutul. Multe edificii poartă amintirea prezenţei oamenilor de cultură, a personalităţilor marcante ale vieţii publice de altădată: lăutarul Constache Parno (1856-1919), violonistul E. Dain (1913-1984), Ion Pelivan (1876-1951) şi Anton Crihan (1893-1993) ambii membri activi ai Sfatului Ţării, poetele OlgaVrabie (1929, mănăstirea Văratec) şi Lotis Dolenga Sliot (1905-1961), folclorista Tatiana Găluşcă (1914-1992, Bucureşti), poetul Vasile Stati (1906-?), fondatorul ziarului „Cugetul moldovenesc". Aici a studiat, apoi a predat, Valentin Belausov (1925-1988), matematician cu renume. Până în 1941 a lucrat ca pictor al oraşului Lazăr Dubinovschi (1911- 1982) membru corespondent al Academiei de Arte Plastice din Sankt-Petersburg (1954) şi membru de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1961) şi mulţi alţii.
Un pasionat iubitor al trecutului va observa frumuseţea şi originalitatea urbei de la „Bălţile Răutului", unde s-au schimbat demult locurile ce-au creat toponimul.
Monumentele de arhitectură, Bălţi.
1. CATEDRALA „SFÂNTUL MUCENIC IERARH NICOLAE" , 1795-1804, (arhitect Antuan Weismann). A fost construită pentru armenii catolicizaţi invitaţi la Bălţi de către proprietarul localităţii. Este o clădire rectangulară în plan, cu o arhitectură creată sub influenţa bisericii baroce de tip "Il Gezu". De la ea au fost preluate structura bazilicală cu nava centrală mai largă, motivul frontonului cu volute, firidele semicirculare destinate amplasării sculpturilor, etc. Se observă abaterile de la schemele obişnuite ale bisericilor de rit catolic, rezultate din adaptarea soluţiei planimetrice la exigenţele cultului creştin ortodox - reorientarea bisericii, ce-a condus la identitatea părţii estice şi vestice a planului, şi înzestrarea cu frontoane de aceeaşi soluţie plastică a faţadelor de est şi de vest. Construită departe de arealul formelor baroce, fie şi de un artist familiarizat cu ele, catedrala are valenţe artistice aparte, fiind utilizate doar profiluri clasice la cornişe, pilaştri şi ancadramente simple la ferestrele amplasate în ritmul traveelor. Biserica a fost împodobită în interior cu picturi executate de talentatul pictor basarabean Eustatie Altini, supravieţuind până astăzi după cum se crede, doar crucea pictată de asupra catapeteasmei. Pictura şi mobilierul din lemn sculptat datează din perioada interbelică. Clopotniţa din faţa clădirii este o reconstrucţie recentă (1994) a celei înălţate în 1880 şi demolate în anii '60 ai secolului trecut.
2. CATEDRALA EPSICOPALĂ „SFINŢII ÎNPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA" , 1924-1935. Este cel mai monumental edificiu de acest gen, rodul creaţiei a doi arhitecţi: Adrian Gabrilescu, autorul proiectului şi al lui Andrei Ivanov, arhitectul municipal, care a dus la bun sfârşit construcţia catedralei. Este o strălucită realizare în stilai neoromânesc, cu o bogată decoraţie plastică cu detalii din arhitectura brâncovenească, planul însă este comun bisericilor împământenite în timpul administraţiei ruseşti, dar depăşindu-le cu mult în parametrii dimensionali. Constă dintr-un naos pătrat cu patru piloni de tipul cruce greacă înscrisă, cu o absidă circulară amplă la vest şi cu braţul de vest alungit, destinat clopotniţei, la care s-a renunţat în procesul edificării, impresionând prin virtuozitatea compozitei volumetrice bazate clădirii. Aspectul exterior al catedralei, graţie unei soluţii ingenioase de interpretare spaţială, dă impresia unui, plan trilobat, format de semicalotele aşezate asupra navelor laterale şi a apsidei altarului, alipite postamentului turlei, obişnuită arhitecturii Ţării Româneşti. Ţinuta pregnant artistică a edificiului este susţinută de motivul arcadelor cu coloane joase, folosit cu dărnicie la pridvoarele intrării, la turlă, ferestre şi foişor. În axa intrării, la o depărate de câţiva metri, a fost ridicat un foişor numit „baptisteriu" (arhitect V. Voiţehovschi), împodobit cu detalii din arsenalul decorativ al catedralei.
3. BISERICA „SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL" , 1915, 1929, (arhitect A. Ivanov).Este prima realizare în stilul neoromânesc din Basarabia, cu acoperişurile înalte cu poale largi, cu o compoziţie spaţială asimetrică şi modestă decoraţie plastică, rezumată la şirul de ocniţe sub corniţă şi ferestre alungite.
4. BISERICA "SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA" , 1924-1935 (arhitect A. Gabrielescu). A fost concepută drept biserica schitului de călugări, în misiunea cărora intra îngrijirea reşedinţei episcopului. Este o replică arhitecturală a bisericii mănăstirii Argeşului, soluţia artistică a avut scop îmbinarea trăsăturilor esenţiale ale arhitecturii munteneşti cu cele ale arhitecturii moldoveneşti. Împodobirea ei cu elemente de decoraţie plastică celebre (discuri, panouri, brâuri în torsadă, ferestre cu goluri înclinate oblic) era un omagiu simbolic adus locului anterior de păstorie al lui Visarion Puiu, fost episcop al Argeşului.
5. BISERICA "SFÂNTULUI GRIGORE, ILUMINISTUL ARMENIEI , 1910-1916 (arhitect A. Krasnoseliski). Este biserica comunităţii armeneşti, ctitoria lui Mertici Ivanov Lusahanovici, care a construit-o în memoria fraţilor săi Christofor şi Grigore, cu cripta ctitorilor la subsol. Revocă planul catedralei mănăstirii Ecimiadzin, reşedinţa catolicosului tuturor armenilor, dar silueta edificiului, dominată de două accente verticale, ale turlei deasupra naosului şi a turnului aerat al clopotniţei, alipit în faţa intrării, şi acoperişurile lor piramidale — sunt comune bisericilor din Armenia. Decoraţia plastică exterioară şi interioară urmează exigenţele modernului.
6. COMPLEXUL DE CLĂDIRI ALE UNIVERSITĂŢII PEDAGOGICE „ALECU RUSSO" , 1934-1938. Universitatea Pedagogică, iniţial Institutul pedagogic, a fost înfiinţată în 1953 pe baza a trei edificii şcolare, din 1960 purtând numele acestui clasic al literaturii române. Bustul său (1971, sculptor I. Kozlov) este instalat în scuarul de lângă blocul administrativ.
A. LICEUL TEORETIC PENTRU FETE „DOMNIŢA ILEANA" , (1936, arhitect E. R. Spirer), astăzi blocul administrativ. Este una din primele realizate în spiritul arhitecturii constructiviste prin combinarea volumelor contrastante ca forme, factură şi culoare.
B. LICEUL TEORETIC PENTRU BĂIEŢI „ION CREANGĂ" , (1938, arhitect E.R. Spirer). Construit în întregime din cărămidă aparentă, din care sunt modelate toate detaliile, cornişele, ancadramentele, brâiele, influenţate discret de arhitectura medievală românească.
C. LICEUL INDUSTRIAL , 1937. Construit între clădirile liceelor teoretice, pe fundaţiile unei clădiri mai vechi. Faţada principală a fost împodobită cu forme de factură clasică, dar resimţite într-o viziune modernistă. În această clădire între anii 1940-1941, când era sediul institutului pedagogic, a studiat Boris Glavan (1920-1943), membru al organizaţiei antifasciste din oraşul Crasnodon, al cărui bust (1981, sculptor N. Gorionâşev) este instalat în faţa clădirii.
7. CLĂDIREA FOSTULUI LICEU EVREIESC , anii '30 ai secolului XX. Este construit în stilul funcţionalist, ceea ce i-a imprimat un aspect estetic nou.
8. REŞEDINŢA FOSTULUI EPISCOP AL HOTINULUI , 1924-1932. Se află în partea de vest a oraşului, numită „Pământeni". Ocupă un vast teritoriu, plantat cu o livadă şi o grădină, în centrul lui fiind amplasat palatul. Proiectul, elaborat de Adrian Gabrielescu, prevedea construcţia unui monumental edificiu cu largi aripi laterale, dar după realizarea parţială a parterului s-a renunţat la ideea unei reşedinţe grandioase. După o perioadă de timp lucrările au fost reluate de arhitectul Nicolae Mihăescu, adept al stilului neoromânesc şi de Robert Mihăiescu, al celui funcţionalist. Ei au restrâns în lungime stabilimentul, părţile nefolosite transformându-le în terase, amplasate de o parte şi alta a palatului, care se ridică asimetric, acoperit cu versanţi înalţi din ţiglă smălţuită verde, împodobit cu detalii din arhitectura brâncovenească. În colţul de S-V se află un turn, care adăposteşte la parter o orangerie, suprapusă cu o capelă, care comunica cu dormitorul de la etaj. Plafonul din holul etajului poartă iniţialele lui Visarion Puiu, comandatarul acestui edificiu. Între 1941-1991 reşedinţa a fost folosită drept sediu al Institutului de cercetări Ştiinţifice a culturilor de câmp „Selecţia", azi remisă adevăratului proprietar, devenind reşedinţa episcopului de Bălţi.
9. CASA „HAGI MARCAROV" , sfârşitul secolului al XlX-lea. Proprietarul casei a fost armeanul Marcarov, preşedintele autoadministrării locale. Este o clădire cu două etaje, cu aspectul exterior influenţat de modemul timpuriu, în care se simt reminiscenţele arhitecturii ruse. Între 1936-1938 interioarele au fost adaptate pentru primăria de atunci a Bălţilor (arhitect E. R. Spirer).
10. CASA „BODESCU" , începutul secolului XX. A fost locuinţa ultimilor proprietari ai oraşului, a moşierului Bodescu, consilier imperial. Era una dintre cele mai arătoase case din oraş, construită pe teritoriul conacului urban al lui Catargiu, zestrea soţiei sale, şi ea una din renumita familie Catargiu. Clădirea nu mai corespunde celei vechi, în 1934 fiind refăcută pentru Prefectura Bălţilor. În acest scop afost adăugat un etaj şi au fost modificate faţadele (arhitect E.R. Spirer).
Sursa: "Toate drumurile duc la Putna"
Autori - Mugur Andronic, Tamara Nesterov
