Oraşul SOROCA (100 - 280 m alt., 42225 loc/1992) este situat pe malul Nistrului, la 160 km de Chişinău. Poziţia pe care o ocupă localitatea, la o cotitură a fluviului în apropierea pragurilor sale unde se formau vaduri cunoscute din vechime, nu putea să nu atragă atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri. Investigaţiile arheologice au depistat în jurul oraşului aşezări caracteristice pentru cultura Cucuteni-Tripolie, epoca bronzului, din perioada timpurie a fierului şi altele, până în evul mediu, fără a identifica însă vestigiile coloniei antice Alhionia (cca. 500 de ani î.H.) sau a cetăţii dacice Sargus (numită şi „Sarghidava", „Krahita" sau „Krahidava") localizate aici de unii istorici din secolele trecute.

Prima atestare certă a Sorocii este de la 12 iulie 1499, data încheierii tratatului de pace moldo-polon, în care printre boierii care l-au semnat era şi un "Coste pârcălab de Soroca". Toponimul, al cărui etimologie nu este elucidată cu certitudine, este explicat în ultimii ani prin derivarea lui de la substantivul "soroc", ce s-ar referi la durata serviciului militar la cetate sau la termenul de participare la înălţarea ei, numele topic trecând mai apoi asupra ţinutului întins de-a lungul Nistrului. Prin această aşezare trecea calea cea mai scurtă dintre Suceava, capitala Moldovlahiei, şi localităţile moldoveneşti de dincolo de Nistru şi renumitele târguri podoliene Breţlau şi Bar. Însemnătatea oraşului şi a cetăţii, după părerea lui Cantemir, a crescut după pierderea Tighinei, cetatea Soroca fiind de acum înainte cea mai puternică fortăreaţă împotriva polonezilor. Cronicele vremii atestă desele ciocniri militare ce aveau loc sub zidurile cetăţii, în urma cărora sufereau şi locuitorii Sorocii şi populaţia ţinutului. Pe la Soroca îşi făcuseră drum obişnuit cazacii şi armata otomană care se îndreptau spre frontiera nordică cu Polonia. Una dintre cele mai sângeroase pagini în istoria Sorocii a fost înscrisă în 1601, când locuitorii ei au fost măcelăriţi de cazaci. În 1651 Moldova este atacată de polonezi care ocupă târgul şi cetatea, alungaţi de aici în 1653 de cazacii lui Timuş Hmielniţchi. În 1656 şi 1660, în drum spre frontiera cu Polonia, turcul Evlia Celebi descrie elogios oraşul, care ar fi avut multă verdeaţă şi la 1000 de case, cifră se pare exagerată. Îi atrage atenţia cetatea, "mică în dimensiuni dar construită cu multă iscusinţă".

În 1671 - 1672 a avut loc răscoala slujitorilor din ţinuturile Lăpuşna şi Orhei în frunte cu Mihalcea Hâncu, la care s-au alăturat şi mulţi soroceni, înăbuşită de către Gheorghe Duca. În 1680 polonezii atacă fără succes cetatea Sorocii şi, nevoiţi să se retragă, jefuiesc târgul. Gheorghe Duca devenind hatmanul Ucrainei (1681) a construit pe malul stâng al Nistrului, în satul Ţekinovka, vis-a-vis de Soroca, un palat. După cinci ani, craiul polonez Ioan Sobieski, cu ajutorul cazacilor ocupă cetatea Sorocii, de unde domnitorul Constantin Cantemir încearcă în 1692 să-i scoată din ea, dar nici folosirea artileriei grele, nici ajutorul cazacilor în frunte cu hatmanul Steţ al Ucrainei n-au fost de folos. Trăinicia cetăţii moldoveneşti le-a permis polonezilor să se menţină în cetatea Sorocii încă mulţi ani, doar în 1699, în urma tratatului de pace de la Carlovitz, ei au cedat-o, primind în schimb Cameniţa, ocupată atunci de oştirea moldovenească.

În 1711 pe la Soroca a trecut Nistrul armata rusă şi ţarul Petru I, aliatul Moldovei în lupta contra dominaţiei otomane. Ţarul rus este întâmpinat de Cantemir, oştirile continuând împreună calea spre Prut, Soroca devenind baza de aprovizionare a armatei ruseşti. Ulterior, Poarta otomană impune locuitorilor să participe la campania militară pregătită împotriva Rusiei, care însă n-a mai avut loc.

În timpul ciocnirii militare din 1738 cu polonezii cetatea a fost incendiată. În vremea războiului ruso-turc din 1767-1774 comandantul armatelor ruseşti P.A. Rumeanţev, a dorit s-o folosească pentru depozitarea proviziilor, astfel că de-a lungul timpului însemnătatea militară şi strategică treptat a cedat locul celei de depozitare a mărfurilor.

Localitatea s-a format pe fâşia îngustă a malului dintre râu şi povârnişul terasei superioare care se ridică spre vest la cca. 150 m înălţime deasupra nivelului fluviului. Mărginită lateral de două pâraie ce-au surpat râpi adânci, Ţechinovca şi Racovăţul, Soroca era limitată astfel din toate părţile de obstacole naturale. Poziţia cetăţii aşezată chiar pe malul fluviului, a determinat structura radiară a localităţii, cu trama stradală medievală formată de două străzi, porţiuni ale drumurilor ce veneau la Soroca, orientate spre cetate. Cel mai important era drumul dinspre Suceava, care unindu-se pe terasa superioară eu cel de la Otaci, cobora străbătând târgul şi devenind strada principală. Era formată din dughene, cârciumi şi hanuri, aşezate în front continuu, meritându-şi numirea istorică - "Comerciala" (azi Decebal). Alt drum venea din josul Nistrului, numit mai târziu "Şleahul Floreştilor", care traversa localitatea prin podurile de peste Racovăţ şi Ţechinovca, urmând calea spre vadul de la Cosăuţi (azi strada Independenţei). Aspectul oraşului era marcat de monumentala cetate, în preajma căreia se aflau: spre vest biserica „Adormirea Maicii Domnului" (pe locul ei se află azi catedrala cu acelaşi hram); spre sud, în cimitirul vechi ortodox - biserica „Sf. Arhanghel Mihail" cu o clopotniţă (dispărute); iar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea - o sinagogă mare ridicată mai jos pe malul fluviului (demolată în anii '60 ai secolului trecut).

Pe măsura reducerii importanţei militare a cetăţii, oraşul Soroca devine treptat o proprietate particulară. La sfârşitul secolului al XVIII-lea aparţinea Sultanei C.Moruzi, soţia vornicului Scarlat Sturdza, viitorul guvernator civil al Basarabiei (1812 - 1813). Ei vând localitatea (pentru un preţ iniţial de 35.000 de galbeni care creşte până la 45.000 de galbeni) ginerului lor Nicolae Roşetti-Roznovanu, care stăpânea mai multe sate în preajma Sorocii. Unul dintre membrii acestei familii, Emandache Ruset a fost ctitorul schitului (1752) fondat la 3 km de Soroca spre sud (desfiinţat în secolul XIX). În curând Soroca devine proprietatea clucerului Nicolae Cerchez, proprietarul satului vecin Bujerouca. În timpul lui Soroca primeşte statut de oraş (1835) şi devine reşedinţa ţinutului cu acelaşi nume, iar în 1848 ei vând oraşul cu satul Zastânca (5 km spre sud) visteriei statului pentru 100.000 de ruble de argint, urmând ca suma să fie achitată în timp de 10 ani.

Între timp se întocmesc două proiecte de sistematizare urbană (1842 şi 1846) care propuneau extinderea teritorială a oraşului în aval, pe loc viran. Partea nouă a oraşului a fost formată din cartiere rectangulare rezultate din intersecţia a trei străzi paralele şi şapte perpendiculare Nistrului. Diferenţele esenţiale dintre propunerile proiectelor rezidau în modul de redresare a târgului vechi. În primul proiect, respins, se accentua sistemul radiar incipient cu orientarea străzilor noi spre cetate, în jurul căreia urma să se formeze un bulevard circular cu o grădină publică. În al doilea proiect, acceptat din nefericire, se propunea redresarea părţii vechi prin cartiere rectangulare în acelaşi spirit clasicist, ce-a condus la distrugerea structurii sale medievale, iar cetatea a fost marginalizată în compoziţiile edilitare ulterioare. "Oraşul Nou" a fost integrat celui vechi printr-o piaţă comercială care, graţie configuraţiei sale trapezoidale, estompa diferenţele dintre reţelele regulatorii provocate de cotitura Nistrului.

În partea târgului vechi continua să înflorească viaţa comercială. Tot cu dughene şi ateliere meşteşugăreşti a apărut o nouă stradă (azi Ştefan cel Mare), trasată prin faţa catedralei. Aici se aflau şi marea majoritate a sinagogelor şi se intenţiona construcţia unei biserici romano-catolice. În partea nouă a oraşului s-a creat centrul administrativ şi public. Un cartier rectangular a fost plantat cu arbori, numit "Bulevard", în jurul lui fiind înălţate cârmuirea zemstvei judeţene, gimnaziul pentru fete, teatrul de vară a lui Meinfeld, restaurantul. În apropierea „Bulevardului" se aflau poşta şi farmacia. După aprecierile contemporanilor, oraşul deşi restrâns teritorial, era foarte atrăgător şi nu era alt oraş ţinutal în Rusia, care ar fi putut concura cu Soroca prin pitorescul amplasării sale.

La sfârşitul secolului al XlX-lea oraşul se sufoca pe teritoriul mărginit din toate părţile, singura soluţie fiind extinderea oraşului pe terasa superioară. Primele edificii acolo au fost construite lângă intersecţia drumurilor dinspre Bălţi şi Otaci, unde lângă poşta veche aveau loc renumitele iarmaroace săptămânale de cai. Retrase de la linia străzilor, construite în mijlocul grădinilor, au fost înălţate Liceul tehnico-agricol, spitalul nou, fabrica de spirt şi bere, biserica Sf. Teodor Stratilat de la cimitirul nou ortodox, etc.

În aprilie 1932, partea nouă a oraşului, aşezată pe malul Nistrului, a fost inundată dezastruos. În locul clădirilor distruse de apele fluviului au fost construite altele noi, cu arhitectura în stilul modernului românesc, neoclasic şi neoromânesc. Au fost iniţiate lucrări de reamenajare publică, intenţionându-se ridicarea unui dig împotriva revărsărilor Nistrului, precum şi construcţia unei catedrale noi ortodoxe în forme neoromâneşti (arhitect V.A.Voiţehovschi), amplasată în Piaţa Unirii, lucrări abandonate după 1944.

În timpul forţării Nistrului şi trecerii prin oraş a armatelor beligerante, oraşul a pierdut multe din clădirile sale. Pentru un scurt timp în Soroca s-a instalat Guvernul şi alte organisme administrative ale R.S.S.M., găzduite provizoriu în cele mai reprezentative clădiri din oraş: sediul zemstvei, gimnaziul pentru fete, etc.

Refacerea postbelică a oraşului a inclus în raza sa şi satele din vecinătate : Bujerouca şi Zastânca. Fondul perimat din Piaţa centrală a fost demolat ea fiind prefăcută într-un scuar deschis spre Nistru. În locul clădirilor din jurul cetăţii a fost plantată Grădina publică „Petru Rareş". Malul Nistrului, degajat de construcţii, a fost amenajat cu o esplanadă pe toată porţiunea oraşului vechi, de la cetate până la Palatul Culturii, construit recent.

Prin decizia Consiliului de Miniştri al fostei URSS, de la 27 ianuarie 1986, oraşului Soroca i s-a atribuit statut de oraş istoric, ce-a impus un regim de maximă protecţie a patrimoniului său. În dezvoltarea sa de mai departe Soroca se va orienta spre profilul de oraş balnear şi turistic, materializându-se numirea dată în secolul XIX de "Riviera Basarabiei".

Monumentele de arhitectură, Soroca.

1. CETATEA (Grădina publică „Petru Rareş") este un remarcabil monument istoric, unic în arhitectura construcţiilor defensive ale Moldovei medievale. Lipsită de informaţii documentare, mult timp a fost considerată drept o factorie genoveză construită în secolul al XlV-lea. Scrisoarea lui Petru Rareş, expediată la 23 aprilie 1543 către magistrul oraşului Bistriţa din Transilvania, în care domnitorul cerea meşteri şi calfe "... pentru întărituri la Soroca..." este considerat argumentul hotărâtor în determinarea originii sale pământene şi a vremii construcţiei cetăţii din piatră. Prezenţa pârcălabilor atestată începând din 1499 şi informaţiile indirecte cu privire la existenţa unui castel domnesc la Soroca anterior expedierii scrisorii, au fost explicate prin construcţia lui iniţială din lemn şi pământ, care de abia după 1543 ar fi luat înfăţişarea celui de astăzi, ridicat din piatră. Cercetările arheologice din interiorul cetăţii într-adevăr au descoperit porţiuni ale unei vechi fortificaţii rectangulare în plan (unde se află astăzi scena pentru concerte), atribuită lui Ştefan cel Mare. Arhitectura cetăţii de piatră înclină spre concluzia că anume aceasta este opera marelui domnitor. Cetatea are o formă circulară cu diametrul curţii interioare de 30,5 m, cu 5 turnuri, 4 circulare şi unul prizmatic cu pasajul de intrare, toate amplasate la distanţe egale. Zidurile incintei, de 3,05 m grosime în toate elementele sale, au o înălţime de 21 m, cu o evazare sub formă de talos la nivelul solului, adâncite cu încă 7 m în platou până la stratul cu rocă dură. Partea superioară a cetăţii, dominată de turnurile ce se ridicau deasupra curtinelor cu 4 m, este înzestrată cu creneluri. În interiorul cetăţii trei rânduri de galerii de lemn, susţinute pe grinzi în consolă, erau destinate apărătorilor cetăţii. În cetate se intra prin turnul prizmatic orientat spre Nistru, străbătut la primul nivel de un pasaj secţionat prin construirea a două porţi masive, precedate de o hersă. Sub pasaj se aflau două "capcane" subterane. Deasupra intrării se află capela cetăţii cu intrarea de pe prima galerie. Avea un portal în arc ogival cu chenare din baghete în spiritul goticului moldovenesc. Boltirea originală a capelei a căzut demult, doar nişte console în naos, în partea superioară a pereţilor, indică locul naşterii unor arcuri. Turnurile cilindrice cu diametrul interior de 4,75 m, aveau şapte niveluri, dar numai trei superioare, erau bune pentru locuit, cele de jos, umplute cu pământ serveau pentru mărirea stabilităţii cetăţii. Intrările în încăperile din turnuri aveau loc de pe galeriile de lemn, legate între ele prin scări exterioare. Turnurile din vecinătatea celui prizmatic, încălzite cu cămine erau destinate ofiţerilor. Toate turnurile aveau goluri de tragere circulare, cioplite în piatră silicioasă, plasate câte trei la fiecare nivel, inclusiv în capelă. Pe drumul de strajă, amenajat pe lângă crenelurile curtinelor, parţial pe grosimea lor, era depozitat inventarul de apărare. Se presupune, că turnurile cilindrice aveau acoperişuri conice, iar pe turnul de la intrare se afla o terasă deschisă de pe care se semnaliza cu ajutorul fumului când ţara se află în primejdie. În centrul cetăţii era săpată o fântână. Cantonarea în cetatea a unei trupe a armatei poloneze în număr de peste 2000 de oşteni în 1686, după asediul cetăţii, susţinut de boierii filopoloni, a cerut reamenajări. Au fost alipite radiar pereţilor incintei 13 încăperi boltite pentru păstrarea prafului de puşcă , iar deasupra lor, în locul primei galerii de lemn arse au fost construite încăperi pentru cazare. Cîteva încăperi aveau peretele exterior vitrat, alcătuit din discuri de sticlă. Polonezii au astupat prin zidărie intervalele dintre creneluri, lăsând doar mici orificii pentru tragerea cu arme uşoare. Pentru a-i adăposti pe toţi oştenii polonezi au fost construite cazărmi în afara cetăţii, terenul fiind înconjurat cu un şanţ şi un val de pământ. Dimensiunile cetăţii şi forma ei, de o perfecţiune geometrică uimitoare, sunt foarte importante pentru înţelegerea originii şi locului ei în sistemul defensiv al Moldovei medievale. Ca operă de arhitectură, cetatea Sorocii este ancorată în timpul realizărilor „Quatrocentului" italian, dar ea diferă mult de cetăţile din Italia de nord unde se află multe asemănătoare ei, precum şi de cele din Transilvania, pretinsa patrie a meşterilor constructori, după cum ar rezulta din scrisoarea-invitaţie a lui Petru Rareş din 1543. Formula planului, derivată de la pentagonul stelat la care formele rectilinii au fost înlocuite cu circulare, a fost una dintre cele mai utilizate în secolele XV - XVI în urbanistică şi fortificaţii, pe care meşterii constructori ar fi putut s-o cunoască atât din posibilele lor ucenicii pe şantierele europene, cît şi prin intermediul tratatelor de arhitectură care circulau în Europa deja de la mijlocul secolului al XV-lea. Nu este exclus, ca cetatea să fi fost construită mai înainte de către meşterii lui Ştefan cel Mare, altfel ea ar fi întârziat cu apariţia ei pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când se construiau deja cetăţi cu bastioane, adaptate asediului cu artilerie. Deasemenea nu este exlus ca scrisoarea lui Petru Rareş să se refere la căutarea meşterilor pentru ridicarea zidurilor unei cetăţi exterioare pe lângă castelul domnesc deja existent. Dimensiunile mici ale cetăţii, diametrul interior de 30,8 m egal cu 100 paşi, unitate sacră, aşează cetatea Sorocii printre realizările remarcabile ale arhitecturii europene, fiind o mărturie în plus a iniţierii meşterilor ei în arta construcţiilor. Cetatea a fost supusă unor lucrări de restaurare încă în perioada interbelică, apoi între anii 1959 - 1960 şi 1968- 1969. A fost completată partea de sus a pereţilor cu refacerea crenelurilor căzute, pe turnul de intrare a fost aşezat un acoperiş şi construită o rampă înclinată pentru accesul în cetate. În capelă acum se intră printr-o uşă săpată în peretele dinspre nord, iar în locul boltirii, compartimentele sunt tăvănite. Astăzi cetatea serveşte unor concerte în aer liber, aşteptând o restaurare ştiinţifică.

2. CATEDRALA  „ADORMIREA MAICII DOMNULUI" (1840 - 1842) este ctitoria lui Costache Cerchez, construită după proiectul elaborat în 1832 de către Antuan   Weismann.   Este   situată   în   centrul localităţii, pe locul unde s-au succedat până la ea câteva biserici. Penultima (1770) era ctitoria lui Teodor   Stamati,   blagocinul   ţinutului   Soroca. Catedrala  este  în   stilul   neoclasicist  cu plan cruciform, încununat cu o cupolă semisferică ridicată pe un tambur larg, decorat cu pilaştri îngemănaţi   ai   ordinului   ionic.   Frontoane   în segment de arc decorează toate faţadele. În 1878 în faţa intrării a fost alipită clopotniţa cu trei niveluri.

3. BISERICA   „SF.   DUMITRU" . Este ctitoria clucerului Nicolae Cerchez cu cripta familiei în partea vestică. A păstrat unele reminiscenţe ale trilobului moldovenesc, influenţat de stilul baroc. Se remarcă porticurile laterale cu capiteluri originale şi cele trei cupole de forme diferite amplasate în filă deasupra fiecărui compartiment ritual. Diferenţele dintre caracterul detaliilor folosite indică o refacere a bisericii la mijlocul secolului al XlX-lea.

4. BISERICA „SF.TEODOR STRATULAT" (1914-1916, arhitect E.C. Koh), ctitoria lui T.A. Aleinicov, are un paraclis cu cripta ctitorilor la subsol, un plan cruciform supraînălţat de un coronament din cinci turle ridicat deasupra naosului şi clopotniţa - deasupra pridvorului. Formele ruso-bizantine au fost remodelate în spiritul modernului. In interior s-a păstrat pictura murală de bună calitate.

5. SEDIUL FOSTEI CÂRMUIRI AL ZEMSTVEI JUDEŢENE . A fost construit în anii '70 ai secolului XIX, supraveghetor al lucrărilor şi posibil autor al proiectului fiind A.I. Bernardazzi. Este amplasat în axa străzii Mihai Eminescu, în vecinătatea "Bulevardului", ridicat pe panta povârnişului ca pe un piedestal natural de unde domină oraşul. Importanţa urbanistică a clădirii cu două etaje, supraînălţată de un turn cu orologiu, este sublimată şi de o monumentală scară cu trepte amenajată în câteva rampe. Preşedintele zemstvei judeţene T.A. Aleinicov şi fiul său A.T. Aleinicov, au depus eforturi  în măsura posibilă în cadrul politicii imperiale ţariste pentru propăşirea culturală şi amenajarea edilitară a oraşului şi judeţului Soroca, ei fiind într-o măsură moştenitorii ultimilor proprietari ai Sorocii. T.A. Aleinicov, ginerele lui Nicolae Cerchez, a fost ctitorul mai multor instituţii publice din Soroca (gimnaziul pentru fete, spitalul judeţean, ş.a.) susţinând construcţia  lor cu propriile mijloace băneşti. În anii postbelici clădirea a găzduit multe organisme administrative urbane şi raionale. Solul fugitiv din povârnişul abrupt a redus în ultimul timp numărul clădirilor din componenţa complexului.

6. CLĂDIREA    FOSTULUI    GIMNAZIU PENTRU FETE (1902 -1910, arhitect V. Şmidt) a fost fondat în 1899, activând un deceniu într-o clădire închiriată. În timpul României Mari s-a numit "Domniţa Ruxanda". Este o clădire cu două niveluri, cu planul în forma literei „T", construită în stilul eclecticii clasicizante. Mai târziu faţada principală a fost alungită printr-o porţiune nouă, identică ca mărime şi compoziţie cu partea veche.

7. COMPLEXUL FOSTULUI SPITAL JUDEŢEAN (1891). Este amplasat pe malul fluviului. Clădirile cu unu - două etaje, în spiritul eclecticii cu unele elemente de modern, sunt grupaje în jurul unei mici grădini ornamentale cu un havuz în centru. Pavilioanele poartă semnul diferenţelor funcţionale, printre ele evidenţiindu-se sala de operaţii, cu vitralii largi.

8. VILA LUI T.A. ALEINICOV . Construită în a doua jumătate a secolului XIX. A aparţinut preşedintelui zemstvei sorocene. Casa este cu două etaje, înconjurată cu o grădină ornamentală, amenajată cu elemente ambientale artistice.

9. CLĂDIREA    FOSTULUI    GIMNAZIU    PENTRU    BĂIEŢI    "A.D. XENOPOL" . A fost construită după inundaţia din 1932 care a distrus vechiul sediu al gimnaziului, fondat în 1910. Parte din conacul Flexer, a fost inclus în noua clădire. Are un plan în forma literei "T" cu clasele amplasate de-a lungul unui coridor lung. Faţada principală este realizată într-o viziune post-modernă. În acest liceu a lucrat în calitate de profesor şi director Paul Vataman (1888 -1947?, Siberia), martir al ocupaţiei sovietice a Basarabiei.

10. CLĂDIREA FOSTULUI  SPITAL MILITAR (1839-1842). Este cel mai vechi edificiu din partea nouă a oraşului, construit înainte de demararea lucrărilor edilitare urbane. Faţada principală este ornamentată cu ancadramente la ferestre şi o cornişă, pe când cea posterioară, umbrită de o remarcabilă galerie lungă din coloane ale ordinului toscanic, impresionantă aliniere în stil clasicist.

Sursa: "Toate drumurile duc la Putna"
Autori - Mugur Andronic, Tamara Nesterov