CHIŞINĂU

Oraşul CHIŞINĂU (220 m. alt., 661,4 loc./1992), capitala Republicii Moldova, centrul ei administrativ, economic şi cultural, ocupă un teritoriu de 123,7 km2, iar cu localităţile municipiului întinse de la satul Truşeni până la orăşelul Vadul lui Vodă de pe malul Nistrului, cca. 170 km2. Prin oraşul actual, întins pe câteva coline, îşi duce apele râul Bâc, care servea cândva drept hotar între ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, azi mărginind la est teritoriul oraşului vechi.

Chişinăul este atestat pentru prima dată în documentul de la 17 iulie 1436, menţionat printre reperele naturale ale hotarului moşiei logofătului Oancea, în care se spune: „...lângă Bâc, ...în dreptul Chişinăului lui Acbaş, la Fântână, unde este seliştea tătărească». În 1936 a fost marcat jubileul a 500 de ani ai atestării documentare a Chişinăului. Mai târziu s-a ajuns la concluzia, că în documentul vizat cuvântul „Chişinău» (în graiul popular cu sensul de „curgere de apă»), indica doar un izvor, iar localitatea, şi-ar fi făcut apariţia mai târziu, fiind atestată pentru prima dată într-un document de la 8 octombrie 1466, prin precizarea că: „...am întărit ...pre o selişte la Chişinău, la Fântâna Albişoară, ce s-a cumpărat de la Toader». În 1966 a fost celebrat a doua oară jubileul de 500 de ani ai Chişinăului, arunci fiind elaborată şi emblema oraşului cu imaginea izvorului, stabilindu-se şi tradiţia de a se sărbători zilele oraşului.. în fiecare an, la începutul lunii octombrie.

Izvorul care se află şi astăzi sub dealul pe care se înalţă biserica Mazarachie este cu adevărat remarcabil prin marele său debit, care a asigurat oraşul cu apă potabilă încontinuu, fiind utilizat şi în prezent, când ponderea principală îi revine apei din Nistru, adusă la Chişinău prin conducte. Cu aspectul său creat în prima treime a secolului al XlX-lea, pe când era numit «Fontal», izvorul a împodobit acest colţişor al Chişinăului, considerat ca vatra lui istorică, de la el pornindu-se primele străzi pavate ale oraşului.

Dincolo de semnificaţia devenită legendară a acestui simbol al Chişinăului, ca aşezare umană oraşul este mult mai vechi decât atestarea sa documentară. Hiterlandul său a fost locuit din cele mai vechi timpuri, mărturie fiind rezultatele săpăturilor arheologice, care au atestat vestigii de locuire din paleoliticul superior, din prima epocă a fierului, din epoca romanizării Daciei şi a migraţiei popoarelor, cât şi din vremea dominaţiei Hoardei de Aur asupra populaţiei autohtone.

După primele atestări documentare, Chişinăul este des menţionat cu diferite prilejuri, în secolul al XVI-lea o parte din localitate aparţinea lui Ieremia Vistemicul, de unde a rămas numirea suburbiei Visterniceni. Satele vecine Buiucani, Hruşca, Vovinţeni, Munceşti, au devenit rând pe rând proprietăţi ale mănăstirilor ieşene Galata şi „Sf. Vineri», iar Chişinăul, devenit şi el în 1641 sat mănăstiresc, s-a extins pe teritoriul lor, încorporându-le, astfel încât amintirea acelor sate, s-a păstrat doar în numirile suburbiilor de azi ale oraşului.

Şansa ascensiunii, destul de rapide a Chişinăului, a rezidat în poziţia sa de la încrucişarea „drumului mare tătăresc», care lega  punctele de trecere de la Prut cu vadul şi vama de la Tighina, cu cel care unea oraşele de la Dunăre şi Marea Neagră, Chilia, Izmail şi Cetatea Albă, cu Hotinul, Soroca, Orhei, precum şi cu altele de mai departe. Aceste drumuri, înainte de trecerea lor de pe un mal pe altul al Bacului se intersectau pe teritoriul Chişinăului, amplasat pe o pantă cu înclinaţie lină spre râul Bâc. Cursul râului, azi încorsetat în maluri de beton, era pe atunci însoţit de mlaştini şi bălţi create de zăgazurile formate pentru morile de apă. Drumurile, orientate spre anumite vaduri - acele locuri astăzi înzestrare cu poduri solide -au format trama stradală a oraşului vechi, la intersecţia lor făcându-şi apariţia o piaţă comercială - „Bazarul vechi», care a supravieţuit până în perioada postbelică. Configuraţia pieţei, poligonală neregulată, era o mărturie a genezei oraşului ca veritabil „târg la drumul mare».

Pentru prima dată locuitorii Chişinăului sunt numiţi „târgoveţi» într-un document din 1666, iar în 1673 Chişinăul este inclus printre alte 32 de oraşe ale Moldovei. Cronicarul Miron Costin, relatând firul unor evenimente istorice din anii 1677 şi 1684, pomeneşte Chişinăul, numindu-1 oraş. Dimitrie Cantemir îl califica „oraş de mică însemnătate». în continuare, începând cu 1712 în documentele cancelariei moldoveneşti, Chişinăul va fi numit „oraş».

Circumstanţele nefavorabile, economice şi politice au frânat în repetate rânduri elanul dezvoltării Chişinăului. Plasat în arealul desfăşurării războaielor ruse-turceşti, care s-au derulat pe parcursul unui secol întreg, Chişinăul era mereu „pedepsit» de participanţii la conflictele militare. În 1739 a fost incendiat de turci pentru ajutorul dat de armata moldovenească la lupta de sub Hotin, iar în 1788, are loc cel mai mare dezastru din istoria sa, când este dat pradă focului de armata turcească în retragere de pe aceste meleaguri în urma înfrângerii într-una din desele ciocniri militare cu armata rusă. Pe atunci Chişinăul avea construite din piatră, vreo şase-şapte biserici şi 300 de case, toate fiind ruinate în timpul acelei tragedii, printre ele numărându-se şi biserica „Sf. Nicolae», ctitoria lui Nastase Lupu din 1639.

Graţie poziţiei sale geografice Chişinăul a fost desemnat ca reşedinţă a mitropoliei regiunii „Basarabia», apărută în urma tratatului de pace încheiat la Bucureşti la 16 iunie 1812. A fost ales, după cum afirmă Gh. Bezviconi, „de către doi bătrâni», anume de octogenarul Scarlat Sturza, viitorul guvernator civil şi de viitorul mitropolit al Chişinăului şi Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Au fost şi alte propuneri de capitală a provinciei, localităţi cu o mai mare vechime, Orhei, Tighina, Izmail, ultimele două având şi cetăţi puternice şi amplasate lângă mari surse de apă, dar s-a renunţat la ele, din cauza aşezării lor adiacente faţă de regiune.

După 1812 Chişinăul creşte teritorial dar se schimbă din punct de vedere etnic. Din cauza perturbărilor politice, mulţi din locuitorii săi îl părăsesc, trecând peste Prut, iar foarte mulţi străini sosesc din diferite ţinuturi, mai apropiate sau mai îndepărtate, atraşi de libertăţile de care beneficiau aici noii „basarabeni». Se pare că o dată cu scutirile de impozite, ei profitau şi de unele indulgenţe politice. În acest „sat mare», cum era ironic numit Chişinăul de către Kiseleff, s-au aflat o vreme patrioţii sârbi în frunte cu Karagheorghe, veniţi după înfrângerea răscoalei lor de eliberare naţională. Au găsit Chişinăul propice şi grecii, organizând aici comitetul de conducere a „Eteriei», în fruntea căruia s-a aflat Alexandru Ipsilanti, fiul domnitorului care a ajuns să domnească în ambele ţări româneşti.

La Chişinău a activat loja masonică „Ovidiu», membrii căreia erau ofiţerii activi ruşi, printre care se număra şi M. F. Orlov, viitorul decembrist. Aici a fost exilat poetul rus A. S. Puşkin, personalitate notorie, care a animat viaţa societăţii chişinăuiene de atunci. Oraşul era plin de „cinovnici» (funcţionari) şi de militari, aproape toţi de naţionalitate rusă şi ucraineană, de colonişti, nemţi, polonezi, bulgari, găgăuzi, turci, greci, albanezi, armeni, evrei etc.

Oraşul vechi până la 1812, era cuprins teritorial între râul Bâc şi actuala stradă Columna. Pentru instituţiile administrative se închiriau încăperi în casele boierilor pământeni, la fel şi întrunirile înaltei societăţi aveau loc în conacurile boierilor, la Varfolomeu, Krupenschi, Catargi, Ralli sau Donici. În casa boierului Donici, cea mai veche şi impunătoare clădire, a fost găzduit locţiitorul guvernatorului regiunii I. N. Inzov, tot acolo a locuit un scurt timp şi A. Puşkin. În casa lui Krupenshi, cu local pentru spectacole, a avut loc primirea împăratului Alexandru I în timpul vizitei sale din 1818. Din păcate, nici una din aceste clădiri nu s-a păstrat.

Era evident că oraşul nu făcea faţă exigenţelor unui centru administrativ. Deja în 1817, înainte de a primi oficial statutul de oraş, care a avut loc în 1818, era elaborat proiectul de sistematizare a Chişinăului. Printr-o porţiune nouă parcelată după o concepţie clasicistă de organizare a spaţiului urban, se prevedea extinderea lui spre vest, unde erau locuri virane. Proiectul a fost confirmat de către împăratul Rusiei Nicolae I de abia în 1834, între timp realizându-se în natură propunerile proiectului. Această nouă parte a Chişinăului, alcătuită din cartiere rectangulare, asemenea unei table de şah, se va numi „Oraşul Nou». Teritoriul viitorului oraş a fost denivelat, mai mult sau mai puţin, dar văile sale pitoreşti Malina Mică şi Valea Morilor, precum şi afluentul Bâcului, pârâul Buiucani l-au oprit de la extinderea sa necontrolată. Între oraşul nou şi cel vechi s-a creat o zonă de tranziţie, alcătuită din cartiere, care prin configuraţia lor, estompau diferenţele dintre zonele oraşului cu structură urbană diferită.

Monotonia, inerentă sistematizării urbane clasiciste, a fost înlăturată prin introducerea zonelor verzi şi evidenţierea centrului orăşenesc cu Bulevardul Catedralei, cu o grădină peisageră şi câteva pieţe publice şi comerciale.

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, în calitatea sa de ctitor al reşedinţei mitropolitane, a reuşit să creeze o continuitate a Chişinăului, amplasând mitropolia şi catedrala oraşului în axa vechii localităţi. Edificarea ansamblurilor de clădiri a fost efectuată cu multă» dărnicie de spaţiu excedentar, uimind europenii, care nu erau obişnuiţi cu o asemenea risipă a terenului urban. Hotarele oraşului Chişinău din secolul XIX pot fi uşor recunoscute nu numai graţie sistemului regulat al cartierelor, ci şi prin prezenţa pieţelor, apărute pe locul „barierelor», locuri unde aşteptau deschiderea „porţilor» oraşului carele şi căruţele venite din diferite părţi ale Basarabiei. Ele purtau numirea localităţilor de unde se venea pe acel drum: „Bariera Iaşilor» (mai târziu „Bariera Sculeni»), azi Piaţa Cantemir, „Bariera Tighina-Bender» („Bariera Căuşeni»), azi Piaţa de la intersecţia străzilor Izmail şi Albişoara, „Bariera Hânceşti», azi piaţa Pan Halippa, „Bariera Munceşti», azi Piaţa C. Negruzzi. Au fost şi altele, care cu timpul au dispărut, cum a fost „Bariera Orhei» („Bariera Hotin»).

Oraşul nou a fost înzestrat cu edificii, aspectul cărora era avizat de arhitecţii urbei, conform unor decizii luate încă în 1814 şi 1828. Cele mai importante clădiri, ale administraţiei regionale civile, militare clădirile de cult şi casele nobilimii locale,' erau construite după proiecte individuale, iar orăşenilor de rând li se propuneau pentru alegere albume cu modele de faţade. Toate clădirile recomandate purtau particularităţile stilului clasicist. Restricţii foarte severe urmăreau alinierea perimetrală a edificiilor către o linie constantă, care delimita lăţimea trotuarului, numită „linia roşie».

În oraşul nou s-au stabilit şi bună parte a nobilimii basarabeane, construindu-şi palate şi curţi boiereşti, aducând cu sine confortul de care se bucurau în reşedinţele de pe moşiile lor. Adaptate azi la alte funcţii, interiorul lor este modificat, în rare cazuri păstrând stucatura şi pictura interioară. Aceste ansambluri de clădiri alcătuiesc cele mai strălucite mostre ale arhitecturii locative din Chişinău.

Concomitent cu edificarea şi popularea Oraşului Nou aveau loc lucrări de modernizare ale Oraşului Vechi, rămas în continuare centru meşteşugăresc şi comercial. Străzile au fost lărgite şi o parte din clădiri, care nu se înscriau în noile scheme, au fost demolate.

Construcţia căii feroviare şi a gării în 1871 a avut consecinţe pozitive pentru economia întregii Basarabii. Datorită ei, au pătruns mai repede factorii economici şi culturali, Chişinăul devenind spre finele secolului al XlX-lea unul dintre cele mai mari în sud-vestul Rusiei. Se construiesc instituţii de învăţământ, aşezăminte curative, printre care spitalul de boli contagioase, de psihiatrie (pe moşia Costiujeni), sunt instalate construcţiile pentru alimentare cu apă, două castele de apă cu foişor de foc (a rămas unul), străzile se luminează cu gaz. Se construiesc clădiri cu menire culturală, clubul nobilimii, Auditoriu „Puşkin», teatre, cinematografie şi altele.

În perioada interbelică oraşul s-a împodobit cu noi clădiri care s-au înscris în cadrul arhitectural deja format, introducându-se spiritul modernului şi a stilului neoromânesc.

Prin Chişinău a trecut de două ori frontul celui de al doilea război mondial în 1941 şi 1944, afectând mai ales clădirile monumentale, acelea care creau individualitatea sa. Unele din ele au fost reconstruite pe acelaşi loc după planuri şi fotografii, cum au fost Primăria, Banca orăşenească, hotelul „Suisse», iar în locul altora, au fost înălţate clădiri noi. În locul Mitropoliei a fost construită Casa Guvernului, în locul Clubului nobilimii - cinematograful „Patria», gara a primit altă înfăţişare. În partea centrală a oraşului, pe bulevardul Ştefan cel Mare, s-au ridicat imobile de locuit cu câte cinci etaje cu magazine la parter, în decoraţia ornamentală a cărora erau folosite motive din arhitectura populară.

Imediat după terminarea războiului a fost întocmit proiectul de sistematizare urbană, elaborat de A. V. Şciusev. La baza proiectului era plasată ideia integrării Oraşului Nou cu cel vechi, propunându-se trasarea prin vechiul fond construit a trei raze convergente, având punct de pornire Catedrala oraşului. Această soluţie a fost pusă în operă parţial, cu preţul sacrificării nucleului urban vechi, o dată cu aceasta dispărând Bazarul vechi, Catedrala „Sf. Arhangheli» (construită în 1806-1809, biserica „Sf. Ilie» şi piaţa omonimă, casele din jurul lor. Elanul demolărilor a pătruns şi pe teritoriul Oraşului Nou, unde a fost înlăturată clopotniţa catedralei „Naşterea Domnului». Începând cu anii '70 au avut loc intervenţii masive în peisajul urban, o parte a clădirilor vechi fiind înlocuite cu edificii impunătoare cu menire administrativă şi socială, creându-se în partea centrală a oraşului o zonă modernă. Situaţia s-a ameliorat o dată cu includerea Chişinăului în lista oraşelor istorice ale fostei U.R.S.S. (1986), ceea ce a impus un regim de maximă protecţie a patrimoniului cultural-istoric.

De Chişinău este legată viaţa multor personalităţi istorice. În majoritatea cazurilor numele lor sunt menţionate prin plăci comemorative în locurile unde prezenţa lor a fost mai elocventă. În Chişinău s-a născut arhitectul A. V. Şciusev, muzicologul N. A. Ziloti, cântăreaţa de operă Maria Cebotari; aici a locuit poetul A. S. Puşkin, scriitorul C. Stamati, cântăreaţa de operă Liduia Lipcovschi, poetul Alexei Mateevici, etnologul Petre Ştefănucă, interpreta de muzică populară Tamara Ceban, atletul Ivan Zaikin. A fost vizitat de scriitorii 1. N. Tolstoi, Hristo Botev, Mihai Sadoveanu, Henry Barbusse. Tot aici au activat profesorii Gala Galaction, P. Constantinescu - Iaşi, Onisifor Ghibu, fondatorul „Astrei» basarabene şi mulţi alţii.

În continuare ne vom limita la informaţii scurte, strict necesare pentru cunoaşterea acelor monumente rămase din fostul patrimoniu cultural-istoric, format pe parcursul a aproape două secole, pe care le-a parcurs Chişinăul în misiunea sa de reşedinţă a unui ţinut de legendă.

BISERICA "NAŞTEREA MAICII DOMNULUI" - 1752 (str. Mazarachie 3). Este una dintre vechile lăcaşuri de cult din republică, anul edificării fiind de fapt incert. Tradiţia păstrată în popor indică drept ctitor pe pârcălabul Chişinăului Vasile Mazarachi. Planul său prezintă un trilob, cu absidele laterale circulare, naosul acoperit cu o cupolă pe pandantivi, ascunsă sub un acoperiş în coame. După reconstrucţia din 1812, în faţa intrării a fost alipită o clopotniţă cu două niveluri. După anii '60 ai secolului XX a fost preluată de lipoveni, care i-au schimbat hramul în „Acoperământul Maicii Domnului». Sub dealul bisericii a fost instalat un semn comemorativ care a marcat locul atestării documentare a izvorului, simbol al urbei de azi.

 BISERICA "SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA" - 1777 (str. Circului 6). Este ctitoria marelui spătar şi staroste de negustori din Iaşi, Constantin Râşcanu. A fost construită în satul de pe moşia sa, numită „Râşcani», care deşi se află lângă Chişinău, făcea parte din judeţul Orhei (pe când Chişinăul - din Lăpuşna), fiind folosit tipul vechi de biserică cu trei apside, dar modificat sub influenţa stilurilor europene. Partea centrală aminteşte o rotondă, încununată cu o cupolă sferică, ascunsă sub un acoperiş în coame. Deasupra pronaosului mic, a fost înălţată camera clopotelor. Biserica avea un acoperiş de formă autohtonă, schimbat recent sub influenţa arhitecturii ruse.   Lângă   biserică   au   fost   înhumaţi   ctitorii bisericii, membrii familiilor Râşcanu, şi membri ai familiei Donici, Ralli, Catargi, Semigradov, Ziloti, Iamandi, Stamo, Kohanovschi, Caţica, Lazo, Alexandri, ş,a. În curtea cimitirului a fost înmormântat şi Tudor Panfile, folclorist cu renume, reînhumat în 1927 în oraşul Tecuci. În anii '70 ai secolului XX mormintele au fost strămutate în cimitirul orăşenesc de pe str. Doina, aici rămânând doar unele monumente funerare.

BISERICA "MAICA DOMNULUI" -1804   (Piaţa   Veche   8).   Este   biserica   comunităţii armeneşti,   care   a   folosit   fundaţiile   unei   biserici moldoveneşti mai vechi. Aspectul ei de astăzi, modelat în spiritul arhitecturii Armeniei istorice, a fost creat în timpul ultimelor restaurări. Lângă biserică, sub peretele de   sud,   a   fost   înhumat   Manuc-bei   (1769-1817), faimosul dragoman la Poarta Otomană, mediatorul între armata rusă şi cea turcă la tratatul de pace de la Bucureşti din  1812, proprietarul hanului Manuc din Bucureşti. Deasupra mormântului său şi a fiicelor sale în a doua jumătate a secolului XIX a fost construită o loggie  cu  arhitectură  arabo-musulmană   (arh.   A.   I. Bernardazzi).

BISERICA "BUNA VESTIRE" - 1810 (str. B. P. Haşdeu 10). A fost ridicată pe locul alteia mai vechi. Posedă caracteristicile arhitecturii bisericilor ieşene influenţe clasiciste în decorul plastic.

BISERICA "SF.  MARE MUCENIC  GHEORGHE" -  1819  (str.  Sf. Gheorghe 40). A fost concepută pentru comunitatea bulgarilor, în a căror mahala se afla, dar a fost finalizată pentru populaţia pământeană. A derutat mulţi vizitatori prin formele din interior, caracteristice pentru bisericile moldoveneşti din secolele XVII-XVIII, cum sunt trilobul absidelor şi o imitaţie a boitei moldoveneşti de la baza turlei, dat expresia exterioară e din secolul al XVIII-lea, cu soluţionată în spiritul clasicismului. Clopotniţa, amplasată în faţa intrării, este încununată cu o săgeată (fleşă).

BISERICA "SF. ARHANGHEL MIHAIL" - 1825 (str. Bisericii 5) este biserica fostului sat Buiucani, înălţată pe locul alteia mai vechi.  În interior a păstrat particularităţile unui trilob moldovenesc, cu exteriorul caracteristic pentru bisericile din secolul al XlX-lea.

BISERICA "DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR" - 1819-1834 (str. A. Mateevici 11), fostă    capelă a cimitirului ortodox fondat în 1814. Iniţial era o rotondă înconjurată cu o colonadă, încununată cu o cupolă sferică. Prin anii '80 ai secolului al XlX-lea a fost lărgită prin includerea spaţiului colonadei în interiorul ei şi alipirea unei clopotniţe.
În cimitir sunt înhumaţi distinse personalităţi ale Chişinăului. Printre cei înhumaţi aici sunt: guvernatorul Harting, soţia sa Elena Ispilanti, unii membri ai familiei Krupenschi, Cristi, Donici, Catacazi, Razu etc. Aici se află mormintele unor personalităţi ale culturii: Alexei Mateevici, medicul Toma Ciorbă, scriitorul Leon Donici, geneticianul Alexei Bârdăleanu, interpreta de muzică populară Tamara Ceban, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici,

BISERICA "POGORÂREA SFÂNTULUI DUH" - 1830 (str. G. Ureche 58). Este fosta catedrală a bulgarilor, construită pe locul alteia mai vechi. Planul păstrează particularităţi autohtone, cu arhitectura influenţată de stilul clasicist. În interior se văd preţioase picturi executate de P.Piscariov.

ANSAMBLUL CATEDRALEI "NAŞTEREA DOMNULUI" - 1832-1836 (Piaţa Marii Adunări Naţionale 2). Are două altare laterale: „Sf. Nicolae» şi „Sf. Nevski» (arhitect A. I. Melnikov, maestru al stilului empire rus). Are un plan cruciform, încununat cu o cupolă sferică pe un tambur larg, susţinută în interior de patru piloni. Faţadele au soluţii identice, împodobite cu porticuri din câte şase coloane ale ordinului greco-doric. În catedrală, în lunile de iarnă, se păstrează icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbovăţ.
În componenţa catedralei intra şi o' clopotniţă cu patru niveluri, demolată în anii '60 ai secolului al XX-lea, reconstruită în 1998 după imaginile de epocă. „Porţile Sfinte» (1840, arhitect Luca Zauşchevici) au forma arcului de triumf, conceput sub influenţa stilului empire. Avea o dublă funcţie, de clopotniţă, adăpostind clopotul mare turnat din bronzul tunurilor capturate de la turci după cucerirea Izmailului, precum şi pentru a crea intrarea de onoare dinspre fosta Mitropolie (distrusă în anii ultimului război).

BISERICA   "SF.   MARE   MUCENIC HARALAMBIE" - 1836 (str. Alexandru cel Bun 50). Este construită în cel mai clar şi consecvent stil clasicist. Are un plan cruciform, încununat cu o cupolă, cu clopotniţa alipită în faţa intrării. O inscripţie lapidară din interiorul ei cu anul 1812 mărturiseşte o posibilă etapă mai veche din istoria bisericii.

BISERICA      ROMANO-CATOLICĂ "PROVINDENŢA   DIVINĂ"      -   1842   (str.   Mitropolit Dosoftei 85). Are un aspect tradiţional pentru asemenea edificii de cult cu faţada principală orientată spre est, flancată   de   două   turnuri-clopotniţe.   Este   utilizată   de comunitatea poloneză, care construise în vecinătatea ei şi o şcoală eparhială.

CATEDRALA EPISCOPALĂ "SF. MC. TEODOR TIRON" (str. Ciuflea 1). Este ctitoria negustorului Atanasie Ciuflea, construită la dorinţa fratelui său defunct Teodor. Iniţial avea o structură simplă-pentru a satisface nevoile spirituale ale locuitorilor din această parte a oraşului. Cu timpul mărirea numărului enoriaşilor a cerut lărgirea spaţiului interior. Clădirea are aspectul determinat de utilizarea 1a reconstrucţia de la începutul secolului al XX-lea a stilului ruso-bizantin, fiind dominată de o suită de turle mari şi mici, toate încununate cu cupole în forma bulbului de ceapă. A fost o biserică parohială obişnuită până la începutul anilor:'60 ai secolului XX, când a primit statutul actual după închiderea catedralei oraşului "Naşterea Domnului".

BISERICA "SF. M. MC. PANTELIMON" - 1891 (str. Vlaicu Pârcălab 44). Fosta capelă a comunităţii greceşti, ctitoria fraţilor Ivan şi Victor Sinadino (arhitect A. I. Bernardazzi), a fost apreciată în presa vremii drept una din cele mai valoroase creaţii artistice de acest gen din anii respectivi. Evocă aspectul arhitectural exterior al unei biserici caracteristice pentru Grecia, patria istorică a comandatarilor chişinăuieni. Silueta este înviorată de două turle voluminoase, ea  cornişele în  „volane",  repetîndu-se forma golurilor de  la ferestre,  iar paramentul se remarcă prin alternarea după tonalitate a asizelor din piatra şi includerea cărămizii roşii în decorul faţadelor. Spaţiul interior este compus dintr-o sală cruciformă în plan, supraînălţată de turla masivă, susţinută prin  intersecţia a patru arcuri, soluţie de origine armenească. Numai 'golurile ferestrelor, împărţite în trei arcade prin menouri de piatră, amintesc aceiaşi sursă de inspiraţie ce-a fost utilizată la crearea formelor exterioare.

BISERICA "ADORMIREA MAICII DOMNULUI" - 1892 (str. Bulgară 21). A aparţinut lipovenilor „uniţi", ramura care recunoştea Sinodul. Clădirea reprezintă o primă şi modestă    aplicare a trăsăturilor formate ale sitului „modern" în arhitectura eclesiastică basarabeană.

BISERICA "SF. TEODORA DE LA SIHLA ŞI SF. TEODOR" - 1895 (str. Puşkin Este capela fostului gimnaziu pentru fete basarabene (arhitect A. I. Bernardazzi). Alinierea ei străzii  şi  alipirea  de  clădirea gimnaziului pentru asigurarea comunicării lor interioare, a cerat ridicarea capelei pe un demisol înalt şi concentrarea formelor
arhitecturale pe faţada principală, particularităţi ce au impus capelei multă originalitate. Creată în epoca stilizărilor istorice, are o ţinută dominată de formele arhitecturii ruse din secolele XVI-XV, combinate într-o  manieră eclectică cu unele   elemente din arhitectura otomană. Sfinţirea capelei a avut loc peste 27 ani din cauza unui eveniment  tragic produs  în altarul ei, ce  a   făcut   imposibilă  folosirea  ei  în continuare, gimnaziul având în acest timp o altă capelă, construită în curtea sa. A fost sfinţită în 1922 primind hramul „Sf. Teodor Tiron", patronul Liceului pentru fete "Regina Maria". A fost remisă în 1994 Mitropoliei Basarabiei de stil vechi. Pe peretele lateral este instalată o placă comemorativă (1983, sculptor  M. Gorinăşev), omagiu adus arhitectului A. I. Bernardazzi (1831-1907), autorul celor mai reprezentative clădiri din centrul Chişinăului.

 

BISERICA "SF. IERARH NICOLAE" - 1901 (bd. Ştefan cel Mare 190) este fostul paraclis al spitalului orăşenesc (arhitect N. Ţîganco). Faţada principală a fost împodobită cu detalii din arhitectua rusă. Aparţine Mitropoliei Basarabiei de stil vechi.

BISERICA "ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI" - 1902 (bd. Ştefan cel Mare). Este fosta capelă „Sf. Împăraţi Constantin şi-Elena" a gimnaziului nr. 2 pentru băieţi, în perioada interbelică - Liceul militar „Mihai Viteazu" (dispărut). Are planul de tip „cruce greacă înscrisă" cu aspectul exterior decorat în spiritul stilului rus-bizantin (arhitect M. Seroţinschi).                                                         

CAPELA „ÎNĂLŢAREA DOMNULUI" - 1916 (Cimitirul armenesc, str. Valea Trandafirilor 11). Structura spaţială şi decoraţia plastică sunt derivate din arhitectura bisericilor din Armenia, expresie a nostalgiei faţă de patria istorică şi recunoaşterea identităţii naţionale a ctitorilor. Unele pietre funerare, mostre de artă monumentală din sec. XVIII-XIX, au o vechime mai mare decât cimitirul, fondat în 1814, fiind aduse de armeni din locurile unde au pribegit  înainte de stabilirea lor la Chişinău.                                                   

CAPELA   ÎN   MEMORIA  VOLUNTARILOR BULGARI - 1882 (Piaţa Eroilor, cartierulRâşcani). Circa 8000 de combatanţi au participat aici, pe  fostul hipodrom, la trecerea  în revistă la 12 aprilie 1877, a trupelor ruse înainte de plecarea lor spre Balcani pentru a participa la eliberarea Bulgariei de sub jugul otoman. Tot în memoria acestui eveniment, pe colina din faţa capelei, de unde se deschide o largă privire asupra oraşului, a fost ridicat un obelisc din granit roşu (16 m înălţime, 1966, arhitecţi V. Dementiev, V. Novic. I. Ţehanovici).