SCURTE CONSIDERAŢII ISTORICE ASUPRA MOLDOVEI

Oricine priveşte cu atenţie harta Moldovei istorice, de la Carpaţi şi până la Nistru, poate observa rolul munţilor, Dunării, mării şi al fluviului, de, protejare a întinsului său teritoriu brăzdat de ape - nu mari, dar numeroase - curgând, de regulă, în aceeaşi direcţie, de la nord spre sud. Această unitate teritorială a uneia dintre cele trei mari componente geografice ale străvechii noastre vetre dacice, şi apoi româneşti, a fost secondată de-a lungul timpului de o reală unitate etnică. Fără a ne propune să facem aici un pretenţios studiu istoric şi arheologic de specialitate, ţinem să aducem câteva date şi argumente esenţiale în acest sens.

Pentru început, considerăm că este firesc să coborâm în timp cu mai bine de 5500 de ani, pentru a menţiona celebra cultură materială, denumită în termeni de specialitate „Cucuteni» („Tripolie» - după foştii cercetători sovietici), al cărei areal de răspândire se întindea de la Carpaţi, spre est, până departe, chiar dincolo de Nistru.

Pentru epoca următoare - aşa-zisă „a bronzului» - este suficient să menţionăm lăsând la o parte unele penetraţii etno-culturale străine (fireşti de altfel oricărui teritoriu şi epoci istorice) prezenţa, în spaţiul carpato-nistrean, a culturilor arheologice „Costişa», iar mai târziu „Noua».

Şi mai elocvent este, în sensul demonstraţiei noastre, răspândirea culturii tracice hallstattiene care, depăşind cu mult Nistrul, ajunge să fie sesizată chiar până în zona de silvostepă a Niprului.

Mai târziu, bătrânul Tyras (Nistrul) a fost menţionat de către unii istorici antici - ca Ptolomeu, Strabon şi alţii - drept adevărată linie de demarcaţie între populaţia getică localnică şi neamurile scitice sau, mai târziu, sarmatice, care sălăşluiau în stepele din nordul Mării Negre. în acele timpuri, cetăţile getice - precum cele de la Butuceni (Orheiul Vechi), Stânceşti-Botoşani, Cotnari-Iaşi şi altele - reprezentau realizări ale aceluiaşi stadiu de dezvoltare economică, socială şi politică a populaţiei getice băştinaşe.

În ceea ce priveşte cunoaşterea mărturiilor culturii clasice a geto-dacilor, «ceasta lasă încă de dorit, datorită insuficienţei cercetărilor întreprinse, mai ales în stânga Prutului sau regiunea Cernăuţi (unde s-a pus accent doar pe vestigii mai târzii, considerate exhaustiv slave!), deşi au fost cercetate unele obiective, precum cele de la Dolinean şi Cartai (astăzi Ucraina). Cu toate aceste neajunsuri, rezultatele cercetărilor arheologice de până acum justifică totuşi, pe deplin, apartenenţa acestui teritoriu la statul centralizat şi independent al marelui rege dac Burebista (sec. I î.H.), personalitate apreciată, nu întâmplător, într-o inscripţie grecească de epocă, drept „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracta».

La rândul său, şi Dacia lui Decebal de dinaintea cuceririi romane a cuprins actualul teritoriu moldovenesc.
Notabil, la Dolinean (reg. Cernăuţi) sau Butuceni (jud. Orhei) au fost descoperite resturi de sanctuare asemănătoare cu cele de la Bîtca Doamnei (Piatra Neamţ), Brad (Zargidava), Pecica din Banat sau cete din Munţii Orăştiei din Transilvania, dovezi ale unităţii etno-culturale  ale  tuturor geto-dacilor de la Tisa până la  Nistru.

În următoarele secole, prezenţa administraţiei, comerţului şi culturii romane la Dunăre şi Carpaţi au făcut ca locuitorii acestui teritoriu să resimtă puternic aceste influenţe, pornite pentru Moldova, din Transilvania şi mai ales din Dobrogea - pământul dacic cel mai romanizat, ca urmare a stăpânirii romane şi apoi bizantine de peste şase secole, la care a fost supus începând cu anul 28 î.H. în plus, însuşirea treptată a religiei creştine - ale cărei semne încep să apară încă în cadrul culturii „Sântana de Mureş» („Cerneahov», denumire pentru spaţiul de la răsărit de Prut; sec. III-IV) răspândită şi ea pe fond principal getic, din inima Transilvaniei până la Nistru, şi-a adus o contribuţie deosebită în preluarea, cu timpul, de către populaţia autohtonă, a limbii latine populare. În legătură cu aceasta, este de-ajuns să reamintim că principalii termeni ai cultului nostru ortodox sunt de origine latină, ca de exemplu: Dumnezeu, înger, cruce, biserică ş.a. - termeni care datează din acele prime secole ale erei creştine.

Unitatea demografică, ca  şi cea a istoriei întregii  Moldove, trebuie considerată ca fiind şi rezultatul nemijlocit al evoluţiei societăţii autohtone în veacurile următoare, în care, populaţia latinofonă şi apoi, cea veche românească - atestată sub denumiri ca, „vlahi», „olahi», „volohi» - a cunoscut nu numai aceiaşi factori de dezvoltare, ci şi migraţii ale aceloraşi populaţii, de origini diverse, majoritatea exclusiv pastorale şi posesoare deci a unor limbi şi culturi mai puţin evoluate. Din păcate, în privinţa continuităţii autohtonilor în acea epocă au existat şi perioade în care, în cercetarea românească de după 1945 se căuta, cu înverşunare, demonstrarea cu orice preţ a prezenţei, aproape exclusive, a populaţiilor slave pe teritoriul României. O asemenea „preocupare» a fost cel mai pregnant dezvoltată (şi, din păcate, nu a dispărut definitiv) de istoriografia sovietică, care încerca să demonstreze în fapt -ceea ce istoria nu va putea adeveri niciodată - «justeţea» aplicării, în cazul Moldovei (deci al României Mari), a odiosului tratat secret Ribbentrop-Molotov. Astfel, potrivit opticei «savanţilor» sovietici respectivi, apariţia românilor («moldovenilor») în Moldova ar fi avut loc brusc, într-un fel miraculos, în preajma creării statului medieval centralizat, în secolul al XIV-lea, în detrimentul populaţiei «băştinaşe» a slavilor, care ar fi locuit acolo exclusiv, de sute de ani.

Chiar dacă s-ar accepta ipoteza prezenţei masive a slavilor pentru anumite secole dinaintea constituirii statului moldovenesc în unele zone de la răsărit de Carpaţi, aceasta nu ar justifica in nici un fel ocupaţia imperiului sovietic, a Basarabiei şi nordului Bucovinei (in plin secol XX!), după ce aproape jumătate de mileniu Europa recunoscuse romanitatea şi statalitatea Moldovei ca ţară românească („Moldovlahiei» - cum se mai intitula aceasta în documentele de epocă).

În realitate, numeroasele aşezări cercetate arheologic (de exemplu la Botoşana -Suceava, Costişa şi Davideni-Neamţ, Lozna-Botoşani, Dodeşti - Vaslui, Hansca, Selişte, Hucea etc. în Basarabia, Raşcov sau Hliboca în regiunea Cernăuţi) atestă prezenţa, încă din secolele V-VIII, în mod indubitabil, a unei populaţii autohtone destul de numeroase, sedentare şi creştine. Pentru perioada secolelor IX-XI, având aceleaşi semnificaţii majore etno-culturale, o deosebită importanţă au prezentat rezultatele cercetărilor întreprinse la Vlădeni şi Dăneşti-Vashu» Spinoasa şi Hlincea-Iaşi, Fundu Herţei-Botoşani, Şendreni-Galaţi, Brăneşti, sau Scoc, Odaia, Lucaşeuca sau Lencăuţi în Basarabia şi regiunea Cernăuţi.

Cercetările viitoare, cât şi interpretarea corectă a rezultatelor Cercetărilor efectuate până acum în Basarabia şi nordul Bucovinei suntem convinşi că vor aduce noi dovezi în sprijinul ideii că leagănul dintotdeauna al majorităţii românilor moldoveni a fost spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, zonă componentă a vetrei străbune locuită majoritar şi astăzi de către noi.

În sfârşit, ajunşi în perioada de început a evului mediu, rămâne ca relatările lucrării de faţă să călăuzească pe orice călător pe lungile şi minunatele cărări ale istoriei şi culturii noastre româneşti din Moldova. Acolo însă unde apar izolat obiective străine neamului nostru, ele sunt dovezi târzii vorbind despre ocupaţiile imperiilor hrăpăreţe vecine rus-ţarist, sovietic şi austriac.

Sursa: "Toate drumurile duc la Putna ",
Autori: Mugur Andronic, Tamara Nesterov